Mă-ntrebi iar, Doamne, dacă Te iubesc
Și simt, mă iartă, parcă-o iritare,
Aveam răspunsul „da” pus la păstrare,
Dar dacă Tu repeți... mă îndoiesc.

Pricep acum, și nu e prea târziu,
Că trebuie să-mi fac curat în viață,
Că dragostea de semeni se învață
Când vrei să fii izvorul din pustiu.

Revin cu tema scrisă în ghiozdan,
Cu lecția de viață învățată;
Acum repetă întrebarea, Tată,
Răspunsul mi-e izvor artezian.

Și-n clocot, Doamne, vreau să Îți răspund:
Da, Te iubesc cu inima cât... casa
Ce are tot mereu întinsă masa
Și uși deschise-mbrățișând profund.

Și lângă astea aș adăuga
Că Te iubesc cu pâinea cât o roată
Pe care o împart iubind, pe toată,
Cedând adesea chiar și partea mea.

Cu zâmbetul spre semeni Te iubesc,
Dar și cu lacrima de foc, cu care
Sunt lângă cei pe care viața-i doare,
Cu vorbele cu care-n ei zidesc.

Te simt privind cu zâmbet mulțumit
Când treci pe tema mea un „foarte bine”,
Și-aștepți să merg, iubind mereu, cu Tine
Din punctul zero până-n... infinit!

Simion Felix Marțian
Siegen, 20 aprilie, 2024